Răspândirea sericiculturii

După China, prima ţară în care a pătruns şi s-a dezvoltat sericicultura a fost Japonia. Se consideră că o prinţesă chineză a făcut cunoscut japonezilor, în circumstanţe neprecizate, preţiosul secret.

 Explicaţia dezvoltării sericiculturii în Japonia constă în dorinţa nobililor şi aristocraţilor din această ţară, de a folosi articole de îmbrăcăminte cât mai luxoase, scumpe şi cu efecte coloristice deosebit de frumoase.

 Deşi stofele de mătase naturală erau deja cunoscute şi folosite în Japonia, cât şi în unele părţi din vestul lumii, cunoştinţele despre sericicultură şi arta utilizării firului de mătase naturală, nu au fost puse în practică în această ţară, decât spre sfârşitul secolului III, de către imigranţi coreeni şi chinezi. Această dată este menţionată de către unul dintre cei mai clasici istorici ai Japoniei, Nihongi, care într-o carte a sa afirmă că japonezii au dus tratative cu agenţi coreeni şi i-au trimis în Japonia și China să angajeze meseriaşi experimentaţi în ţeserea şi finisarea țesăturilor de mătase.

 În provincia Settsu există un templu ridicat în onoarea a patru imigranţi chinezi, are au trecut fraudulos în Japonia pentru a instrui curtea japoneză şi nobilimea, în arta fabricării ţesăturilor de mătase naturală.

 Condiţiile socio-economice ale Japoniei au favorizat dezvoltarea sericiculturii. Este de subliniat rolul ţărănimii japoneze, care era preocupată de agricultură şi a cărei hărnicie neobosită s-a orientat şi către sericicultură, determinând o dezvoltare deosebită a industriei mătăsii.

 Această industrie nouă a căpătat importanţă când centrul Imperiului Roman s-a mutat la Constantinopol, împăratul Iustinian (527-565) a monopolizat meşteşugurile pentru sine, aducând din Persia prin Abissinia diferite meserii, dorind să obţină şi secretul elaborării mătăsii naturale. Succesul său a apărut de-abia în anul 555, când doi călugări persani, care au trăit mult timp în China, au adus în taină, ouă de vierme de mătase şi seminţe de dud, ascunse în scobiturile unor bastoane de bambus. Pe această cale, sericicultura a ajuns în Imperiul Roman de răsărit şi în scurtă vreme, fiecare cetate bizantină a avut crescătorii de viermi de mătase şi ateliere proprii de ţesut, producând ţesături de mătase pură, semimătase şi bumbac. Iustinian a monopolizat comerţul cu mătasea naturală şi chiar a montat războaie de ţesut în palatul său. Ţesăturile de mătase ale Bizanţului au devenit renumite pe plan mondial.

 Creşterea cererii pentru mătase a fost parţial propagată şi de către prelaţii creştini, ale căror veşminte şi ţesături bisericeşti au fost confecţionate din mătăsuri scumpe. Feudalii bogaţi invidiau luxul preoţilor, încât curând au folosit mătasea pentru ei, pentru doamnele lor şi pentru curţile lor.

 Şi în timpul lui Carol cel Mare (742-814), fost rege al francilor (768-800) şi împărat al romanilor (800-814), stofa de mătase naturală valora greutatea ei în aur; din cauza preţului ridicat, în evul mediu numai reginele purtau rochii de mătase.

 Mai târziu, de la romani sericicultura a fost cunoscută de greci, iar de la aceştia a pătruns la arabi. În secolul VIII, arabii au extins-o în tot spaţiul lor, din Caucaz până în Spania, trecând prin zona de nord a Africii. Andaluzia a fost prima regiune din Europa unde sericicultura a prosperat în mod deosebit. Sub influenţa arabilor, care iubeau teme decorative pe ţesături de mătase, la începutul secolului XII (1130), sericicultura a pătruns în Sicilia, unde erau deja filaturi încă din secolul X. În continuare, sericicultura s-a extins în sudul Italiei, în Calabria şi apoi în alte regiuni, răspândindu-se în toată peninsula italică. Este de subliniat faptul că în localitatea Lucques exista în anul 1242 o importantă aglomerare de muncitori, filatori şi ţesători de mătase. Cruciadele au generalizat în Occident gustul pentru articolele de mătase.